Artizanat și ocupații tradiționale

Zona geografică în care este situată Microregiunea Ceahlău a oferit locuitorilor încă din cele mai vechi timpuri, adăpost și siguranță, precum și cadru prielnic pentru păstrarea peste timp a vieții patriarhale. Existența unor mari suprafețe de păduri, pășuni și fânețe naturale, dar și a unei rețele bogate de ape curgătoare, au creat condițiile pentru practicarea unor vechi îndeletniciri: exploatarea lemnului, creșterea animalelor, vânătoarea, pescuitul și albinăritul, plutăritul, morăritul și prelucrarea lânii. Locurile arabile fiind puţine, cele necesare traiului au fost obţinute prin îndeletniciri specifice şi prin schimburi comerciale cu locuitorii din regiunea „de şes”.

Păstoritul a fost o îndeletnicire bine cunoscută, pentru că şi cel mai necăjit dintre localnici, tot avea în bătătură 5-10 oi, ţinute pentru brânză miei şi lână. Bacii, şi, în general, cei care organizau stâni erau cunoscuţi drept "stăpâni de munte".

Anul pastoral începe primăvara, după data de 10 Mai şi se încheie toamna în luna Octombrie. Mai întâi oile se pregătesc pentru urcarea la munte, când se despart de miei, "se înseamnă" pentru recunoaştere, fie cu un "ciucure" de lână colorată ,fie "se ştanţează" în urechi şi apoi se tund; înţărcarea meilor se face, de obicei, în săptămâna Înălţării iar despărţirea de oi se mai numeşte  şi "plânsul mieilor". La stână urmează apoi "măsura laptelui", care se face pe la mijlocul văratului, de obicei după sărbătoarea Sfântului Petru, când proprietarul este de faţă şi se evaluează laptele oilor sale, în vederea stabilirii cantităţii de brânză la care are dreptul. Toamna, înainte de sărbătoarea  Sfintei Parascheva,  are loc "alesul" oilor, cunoscut şi sub numele de "răscol" sau "răvăşitul" oilor, când se achită şi  taxa văratului din care se va plăti simbria ciobanilor.

Masivul păduros al Bistriţei a oferit locuitorilor îndeletniciri specifice: tăiatul lemnului, coborârea lui pe uluce sau corhănirea, transportul lui cu boii la tasoane sau schele pentru a fi formate plutele, prelucrarea lemnului pentru construcţia de case, biserici, poduri, raci, haituri, porţi, garduri împrejmuitoare, fântâni, troiţe sau alte componente din lemn pentru casă şi gospodărie.

Transportul lemnului pe apă a constituit o activitate de tradiţie la români şi din acest punct de vedere plutăritul pe Bistriţa a avut o importanţă deosebită în viaţa economică, nu numai a zonei, ci a întregii Moldove, dar odată cu apariţia Lacului „Izvorul Muntelui” a ieşit din istorie şi a intrat în legendă. În general, plutăritul a fost un meşteşug rezervat oamenilor dotaţi cu curaj şi cutezanţă. Plutăritul dura din martie şi până în noiembrie. O plută putea transporta până la 150 m.c. de material lemnos, funcţie şi de debitul de moment al Bistriţei, cu o viteză de deplasare de 7 – 10 km/oră. Se plutărea pe Bistriţa, dar şi pe afluenţi, precum Bistricioara sau Bicaz, cu ajutorul „haiturilor” sau „şpraiţurilor” (baraje de acumulare a apei făcute din lemn, mărturii ale existenţei lor încă existând prin sate).

Existenţa lemnului din belşug a dat naştere la meşteşuguri precum dulgheria, tâmplăria, cioplirea şi traforarea. Lemnul se făcea grinzi, dulapi sau scânduri în fierăstraiele de pe Bistriţa şi afluenţii săi, sau se tăia în „traşcă”, fiind vândute sau prelucrate. Măiestria meşterilor locali ai lemnului poate fi constatată la bisericile vechi de lemn, unde au lucrat dulgheri, tâmplari, drăniţeri sau cioplitori sau la casele vechi, unde fruntariile, prispele sau stâlpii erau împodobite cu traforuri sau cioplituri.  

Din cele mai vechi timpuri femeile sunt pricepute gospodine și harnice în tot ce ține de o gospodărie și la cele necesare portului. La stative (războaie de țesut) femeile execută țesături, cum ar fi componente ale costumelor populare, care apoi erau îmbogăţite prin cusături, cergi (țoale), covoare, lăicere sau carpete pentru pereţi, prosoape, trăistuțe, pernuțe, brâie și bârnețe și alte țesături menite să împodobească locuința. Pentru obţinerea materialului folosit la ţesut sau cusut, femeile prelucrau lâna (dărăcitul şi torsul), inul şi cânepa, care erau cultivate în sate. Dovezi ale artei lor împodobesc încă locuinţele sau le aflăm la muzee şi în colecţii populare. Lâna toarsă era împletită în flanele şi ciorapi, meşteşug încă păstrat prin sate, la fel ca cusăturile pe pânză. În regiune erau vestiţi cojocari, care valorificau pieile tăbăcite de oaie. Femeile din sate ţineau şi încă ţin „grădiniţe de zarzavat” şi se valorificau fructele de pădure, făcându-se „gemuri şi dulceţuri”, după reţete ancestrale.

Într-un ținut  cu o istorie atât de bogată și cu tradiții a căror obârșie se pierde în negurile unui trecut îndepărtat, este firesc să aflăm inestimabile comori de etnografie și folclor, rod al unui geniu colectiv care s-a manifestat de-a lungul veacurilor cu o impresionantă forță de creație.