Istoria culturală

Această microregiune este situată geografic în Carpaţii Moldo-Transilvani, Grupa Centrală a Carpaţilor Orientali. Cuprinde mai multe localităţi răsfirate de-a lungul Bistriţei, Bicazului, Bistricioarei şi Cuejdului. Se află la hotarul vechi al Moldovei, parte a unor pășuri şi trecători ce făceau legătura între Moldova „de şes” şi Transilvania. 

Microregiunea din zonă montană are caracterele specifice datorate reliefului, importanţei politico-militar-strategice, a legăturilor cu regiunile învecinate sau mişcărilor demografice înregistrate de secole. Şi din punct de vedere cultural, caracterele microregiunii se datorează devenirii istorice. Locuită încă din preistorie, zona a cunoscut primele comunităţi permanente în Evul Mediu. A fost parte a domeniului domnesc, iar apoi prin danii voievodale, a ajuns în mare parte în stăpânirea mănăstirilor şi apoi a boierilor. 

Primele schituri apar în zona Pângăraţi şi Bisericani în perioada ştefaniană, ca tot aici, la începutul veacului al XVI-lea, să se fondeze mănăstiri, ctitorii domneşti, monumente de istorie şi arhitectură, construite în stil ştefanian, existente şi astăzi. Vechile schituri de lemn s-au risipit, dar în veacul al XVII-lea s-au ridicat două mari mănăstiri cu biserici mari de piatră: Biserica Mănăstirii Buhalniţa (ridicată de Miron Barnovschi) şi Biserica Mănăstirii Pionul (ridicată de Gheorghe Lupu). Astăzi sunt biserici de enorie, dar s-au păstrat trăsăturile arhitectonice şi culturale vechi.

În secolele XVII-XVIII se constituie comunităţile săteşti ale regiunii, un rol important avându-l emigrările din Transilvania şi Bucovina. La sfârşitul veacului al XVIII-lea, obştile ţărăneşti, după număr şi putere economică, au ridicat biserici de lemn, cu meşteri locali, creând un fericit meleu moldav-ardelenesc-bucovinean. S-au păstrat Biserica Răpciuni (astăzi la Muzeul Satului, Bucureşti, exponat reprezentativ pentru întreaga zonă), Biserica Farcaşa, Biserica Bistricioara, Biserica Schit, Biserica Grinţieş, Biserica Poiana Largului, Biserica Galu, Biserica Chiriţeni, iar Biserica Coroiu s-a ridicat din piatră. Monumente de istorie şi arhitectură, acestea păstrează picturi murale originale, catapetesme, triptice pomelniceşti, învelitori de lemn, porţi şi garduri împrejmuitoare. 

În secolul al XIX-lea, se constituie noi comunităţi, mai ales după secularizarea averilor mănăstirilor şi reforma agrară a lui Cuza-Vodă, se ridică noi biserici, impozante, din piatră, precum cele de la Bicaz, Poiana Grinţieşului sau Neagra-Bicaz. De asemenea, se ridică Biserica Mănăstirii Durău, monument de istorie, arhitectură şi cultură, care cunoaşte o devenire istorică şi culturală deosebită. Noi emigrări transilvane se înregistrează la jumătatea veacului al XIX-lea şi influenţa ardeleană se simte în graiul zonei, în tradiţiile de sărbători şi a marilor evenimente din viaţa omului, în cântec, joc, teatru popular, în arhitectură. Patrimoniul imaterial este unul foarte bogat, cuprinzând numeroase dovezi ale inteligenţei native, bunului gust şi ale măsurii omului de munte. 

Dimitrie Cantemir găsea la Ceahlău povestea „Babei Dochia”, Alecu Russo a cules din zonă două legende, Gheorghe Asachi a cules de aici mitul etnogenezei – „Dochia şi Traian”, Vasile Alecsandri a găsit variante deosebite ale „Mioriţei”, „Hoţul şi domniţa”, „Şalga” etc., Mihail Sadoveanu povesteste despre zonă în opera literară "Baltagul", iar un grup de cercetători recenţi au cules un număr de 60 de poveşti şi legende din regiune. 

La începutul veacului al XX-lea, se ridică noi biserici de piatră, adevărate catedrale, şi case mari, cu două camere şi tindă mediană, cu prispă largă, aşa cum se pot afla şi astăzi la muzeele din Ceahlău, Grinţieş, dar şi în satele zonei. Specific regiunii pentru această perioadă este apariţia şi dezvoltarea deosebită a teatrului haiducesc, care s-a păstrat până în zilele noastre, desfăşurându-se anual un „Festival al Haiducilor” la Grinţieş. Turismul festivalier beneficiază de mai multe sărbători şi manifestări, cea mai importantă şi cu vechime fiind „Sărbătoarea Muntelui Ceahlău”, spectacolul tradiţional completând pelerinajul pe munte. La Bicaz, în perioada regalității s-a constituit unul dintre „domeniile regale” şi aici s-a ridicat un „Palat Regal” (astăzi Primăria Bicaz) sau Teatrul Popular (astăzi Muzeul de Istorie), martori de istorie şi cultură.

Perioada comunistă a dorit uniformizare şi ateizare şi multe dintre lăcaşurile de cult monastice sau de enorie au dispărut, a apărut lacul Izvorul Muntelui şi au fost demolate case, biserici, chiar sate întregi. Casele s-au modernizat, dar s-au păstrat încă mărturii arhitecturale ale trecutului acestei regiuni. După 1989, regiunea a devenit din nou o adevărată „Meteoră moldovenească”, un pol al monahismului ortodox, gravitând în jurul mănăstirilor Durău şi Petru Vodă. Prima numită având prestigiul unui aşezământ pictat de Nicolae Tonitza, iar cea de-a doua beneficiind de amintirea marelui duhovnic Iustin Pârvu. 

Patrimoniul cultural al regiunii, material sau imaterial, este unul bogat, aici tradiţiile ancestrale au trecut peste epoci, iar fiii ei de astăzi au dorit să păstreze tezaurul primit de la strămoşi prin muzee, colecţii particulare, culegeri de cântece şi jocuri, antologii de poveşti şi legende, teatru popular, festivaluri şi alte manifestări care rememorează fapte şi oameni de demult. Arhitecturii laice, răsfirată prin satele microregiunii, se adaugă construcţiile vechi bisericeşti, parte a unui circuit al lemnului. Arta lemnului este ilustrată şi de meşterii populari (dulgheri, tâmplari, drăniţeri, cioplitori), la care adăugăm reprezentantele industriei casnice: ţesătoare, împletitoare de lână, cusătorese, cojocari etc., împreună formând un tot de istorie, tradiţie şi cultură populară.