Arhitectura tradiţională

Arhitectura tradiţională veche a unei regiuni eminamente montană este tributară lemnului, atât cea eclesiastică, cât şi cea laică, având de suferit în urma scurgerii timpului. Este cazul şi acestei microregiuni, care însă se constituie într-un adevărat tezaur arhitectonic, în care caracterele patriarhale s-au păstrat, prin bisericile de lemn ţărăneşti, prin case, anexe gospodăreşti, porţi şi garduri împrejmuitoare, troiţe sau fântâni.

Clădindu-şi casa şi gospodăria în ansamblul său, ţăranii au recreat şi reînnoit o lume proprie, o lume bună şi curată, astfel cum a lăsat-o Cel ce a creat-o dintâi. Aceasta era o lume în care aveau acces şi participau la tainele firii. Gospodăria nouă devenea un spaţiu sacru - casa. Materia din care era ridicată era una pieritoare, însă oamenii retrăiau şi recreau spațiul ţărănesc cu fiecare gospodărie ţărănească trandiţională ridicată.

Locuitorii erau preocupați de a folosi tehnicile perfecţionate de fasonare şi îmbinare a lemnului, în scopul realizării unor forme arhitectonice cât mai funcţionale şi mai estetice. Zona reprezintă o adevărată rezervaţie de arhitectură tradiţională, în care se poate urmări întreaga evoluţie tipologică a construcţiilor populare moldoveneşti.

Casele ţărăneşti ale zonei au evoluat de la bordeiul semiîngropat, la bordeiul monocelular, casa în două ape, ca spre sfârşitul secolului al XIX-lea, să apară locuinţa în patru ape, cu tindă, având una sau două camere. La casele cu două camere, una era „de curat”, pentru ţinerea zestrei şi primitul preotului sau musafirilor. Spre începutul secolului al XX-lea, apare „dolia”, în spate sau lateral, şi „chilerul”, folosite şi drept cămară. 

Prispa nu se întâlneşte la cele mai vechi case, însă, apare şi se generalizează la cele mai noi – din a doua jumătate a secolului al XIX - lea, începutul secolului al XX – lea. Prispele la început au fost lutuite, apoi s-au făcut înalte, de lemn, cu stâlpi, împodobiţi cu fruntarii şi traforuri. Acoperişul era învelit, de obicei, cu draniţă şi lua o varietate de forme, în funcţie de prezenţa sau absenţa încăperilor formate din prelungirile sale şi a prispei. Casele s-au transformat în timp, odată cu evoluția întregii vieți sociale. 

Aceste elemente, luate separat, pot să apară egal sau inegal distribuite pe etape de vechime, sau pot să deţină o frecvenţă extrem de redusă. In prima etapă, vom avea de-a face cu indicii ale uniformităţii sau a marii diversităţi. În cea de-a doua apar tendinţele de diferenţiere, surprinse pe elemente izolate, iar în cel de-al treilea caz (etapă) elementul ce imprimă deosebirile  sunt noile materiale de construcţie.     

Arhitectura eclesiastică s-a manifestat în zonă prin mănăstirile mari (voievodale sau booiereşti), ridicate din piatră şi cărămidă, cu trăsături arhitectonice specifice stilului moldovenesc al secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea. Bisericile vechi ţărăneşti din lemn (secolele XVIII-XIX) s-au ridicat din lemn şi sunt monumente de istorie şi arhitectură. Îmbină în mod fericit influenţe moldoveneşti, bucovinene sau ardeleneşti. Au fost ridicate din bârne îmbinate, cu clopotniţă deasupra pridvorului şi acoperiş de draniţă şi sunt cele mai elecvente mărturii ale măiestriei meşterilor lemnari ai zonei.

Arhitectura microregiunii se înscrie în cadrul general al zonelor de munte moldoveneşti, având însă şi numeroase trăsături de specificitate, datorate aşezării la o interferenţă culturală deosebită.