Arhitectura tradiţională

Ca domeniu aparte al străvechii culturi populare oltenești, arhitectura țărăneasca este de un interes deosebit pentru cunoașterea dezvoltării culturii materiale. Arhitectura populară oltenească a avut la baza lemnul. Era utilizată tehnica construirii din bârne lungi așezate orizontal, precum și tehnica construirii din nuiele împletite și lipite cu lut, fixate într-un sistem de „furci” înfipte în pământ.

Tipurile de gospodării specifice zonei GAL Calafat s-au individualizat de-a lungul timpului, în funcţie de condiţiile istorice şi social-economice. Elementele determinante în structura unei gospodării au fost: dezvoltarea economiei şi modul de valorificare a resurselor locale. Gospodăria tradiţională ţărănească specifică acestei zone este formată din casă de locuit, compusă din două sau trei camere, prispă, pătul din nuiele împletite, ridicat pe piloni, uneori cu prispă în faţă, dispus paralel cu casa, grajd pentru animale, magazie pentru depozitarea diferitelor produse.

Dezvoltarea socio-economică a avut un rol determinant în tradiția arhitecturală. Dezvoltarea economică și ocupațiile de bază ale locuitorilor au dus la diferențieri în ceea ce privește sistemul de construcții de locuințe. Tipul originar a fost cel al caselor cu un singur rând, construite la nivelul solului.

Casa de câmpie, specifică teritoriul GAL Calafat este rareori înaltă, având un singur nivel și totdeauna o prispă în față. Tot ca element de prim plan amintim și prezența foișorului, uneori sub forma unei simple platforme supraînălțate față de nivelul prispei. În ceea ce privește decorul casei, observăm o oarecare sărăcie a ornării realizate în sculptură sau crestatură.

În cadrul gospodăriei, locul central îl ocupă locuinţa, acest nucleu în jurul căruia gravitează, de milenii, viaţa. De la adăpostul primitiv, realizat cu mijloace rudimentare, până la casa modernă, omenirea a parcurs un drum lung, care marchează continua îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă, schimbarea viziunii estetice asupra locuinţei.

Locuinţa îngropată sau semiîngropată, prezentă în spaţiul românesc încă din neolitic, s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fiind atestată şi pe teritoriul GAL Calafat. În întregime sau pe jumătate săpat în pământ, bordeiul era acoperit cu paie şi lut - subterranea casa. În paleoliticul superior, triburile umane care rătăceau în zona de munte se adăposteau în grotele naturale, pe când în zona de câmpie ele erau nevoite să-şi improvizeze adăposturi, scormonind pământul. Aşa a apărut bordeiul. Acesta a continuat să existe în toată Oltenia, din timpuri îndepărtate ale preistoriei, din Antichitate până în contemporaneitate. În feudalism, bordeiul a fost locuinţa obişnuită a ţăranilor iobagi. Pe harta Olteniei, întocmită sub stăpânirea austriacă la 1724, este ilustrată imaginea unui bordei sub care scrie "casa valahica". Ca tip specific de locuinţă, bordeiul apare ca un important document istorico-etnografic.

Bordeiele se întâlneau în special în Câmpia Dunării. Cu timpul, ele au început să fie folosite doar de oamenii săraci, care scobeau pământul fără a mai aşeza scheletul de lemn, care era înlocuit cu un perete de nuiele. La intrare se afla o primă cameră (gârlici), în pantă, care ducea până la nivelul încăperilor. În camera imediat următoare se afla vatra. În loc de cuptor se folosea ţestul, un capac rotund şi adâncit, din lut (rar din piatră sau tuci), care era încins şi aşezat peste alimentele ce urmau a fi gătite. Din camera principală se deschideau lateral încăperi folosite drept cămară (sau chiar grajd) şi odaia de locuit.

Cu timpul, bordeiul s-a ridicat din pământ şi, după anumite stadii intermediare, a devenit casă la suprafaţa solului. În judeţul nostru au existat admirabile exemplare de case tradiţionale lucrate cu multă artă, adevărate monumente de arhitectură în lemn şi zidărie.